Harababura

Harababură – poate unul dintre cele mai stupide cuvinte din lume, care şi-a ratat cariera în urmă cu foarte mult timp – e, totuşi, cuvântul care poate descrie cel mai bine ce se întâmplă acum în capul meu, în jurul meu.

Ori mi se trag mie toatea acestea de la indicele de disconfort termic (mă întreb dacă bunica îşi punea problema asta când avea 23 de ani) şi canicula de afară. Că-s doar ştiţi că săptămâna aceasta vestul ţării se topeşte, la propriu, iar, momentan, sunt “numai” 39 de grade C la Timişoara. Zilele trecute am stat atât de mult în aerul condiţionat, încât am ajuns să am probleme cu vederea şi să mă doară capul şi plămânii. Am scăpat destul de uşor, cu 4 ore de stat pe întuneric, fără să-mi solicit ochii şi fără să bată pe mine vreun aer artificial. 

Cert e că, deşi e vară, timpul liber e aproape inexistent. Cred că sunt eu de vină aici, că încă mai asociez vara cu vacanţa, ca-n liceu şi facultate. Aş vrea să le pot rezolva pe toate, dar, seara, când mi-oi aşterne capul pe pernă, o să-mi amintesc de alte probleme şi chestiuni care trebuiesc urgent rezolvate şi o să mi se facă inima cât un purice, gândindu-mă că unii oameni aşteaptă după mine.

Ş-apoi, nu ştiu, cred că oi avea probleme de time management. Câteodată mai cedez, în sensul că pic lată în pat când mă întorc de la job cu rugămintea ca cineva să mă deştepte după vreo jumătate de oră, că mai mult nu îmi permit. De un lucru sunt într-adevăr bucuroasă, adică de faptul că am început să fac sport zilnic. Noroc cu asta, că de n-aş fi făcut nici mişcare, n-aş fi reuşit să suport căldura asta, nici trezitul de dimineaţă, nici somnul de voie începând cu ora 23:00.

Din toată vraiştea asta, un lucru ştiu sigur. Nu-mi place când cineva îşi descarcă nervii pe mine. Cu atât mai mult când io-s omul care încearcă să ajute. Şi nu vă închipuiţi că, dacă zic treburile astea, am probleme în paradis (sună atât de clişeic). Nici vorbă de aşa ceva. Ba mai mult, dacă tot am adus asta în discuţie, am stat io şi m-am gândit şi am decis că indiferent de ce s-ar întâmpla, nu o să mai scriu pe blog despre viaţa mea personală. Că doar nu interesează pe nimeni. Câteodată, nici măcar pe mine, dacă înţelegeţi şi dacă le aveţi cu conotaţiile abstracte.

Şi amu stau şi mă uit la paragrafele astea şi aştept să-mi mai treacă vreun gând pe care să-l aştern acia. Şi nimic. Şi ui’ ce harababură am scris! Dar, să privesc totuşi, partea plină a paharului. Dacă până acum erau gândurile mele în dezordine, acum sunt cât de cât ordonate. Ah, tocmai mi-am amintit de criza politică prin care trecem, dar nu îmi dau cu părerea (rea sau bună, cum o fi ea), că oricum nu ar interesa pe nimeni şi, mai nou, se poartă hulitul celor care îşi permit să aibă o opinie. Şi sunt io tinerică în online-ul ăsta, dar tot mi se face puţină greaţă când văd anumite comportamente, afirmaţii şi discreditări.

Mno, cam astfel de nimicuri se întâmplă acum în capul meu, în jurul meu. Nu că ar fi întrebat cineva…