Obsesiile mele

Nu ştiu cum e restul lumii, dar eu am perioade în care mi se pune pata pe câte ceva. Acel ceva este foarte captivant pentru mine în momentul dat şi devin dependentă de activitatea respectivă.

Perioada de piţipongeală a fost cea mai gravă şi obositoare psihic. Există un site, se numeşte polyvore, unde te joci cu haine şi accesorii, compui ţinute. Jocul de aici mi-a dat nopţi de nesomn, cearcăne, coşmaruri noaptea. Noaptea nu ma odihneam bine pentru că-mi stătea mintea la teneşii pe care i-am imaginat eu la o ţinută. Şi erau de negăsit! Doar în capul meu. Nu puteam să completez garderoba dacă n-aveam teneşii ăia. Mă trezeam dimineaţa şi la cafea eu stăteam să compun ţinute pe polyvore. Mă dezlipeam cu greu de laptop atunci când aveam şi altceva de făcut. Unde e rochia corai, de ce nu o au? Mă uitam mândră pe seturile făcute de mine şi mă gândeam că nu sunt suficiente, trebuie să mai fac. Visam numai seturi. De-a dreptul obsedant. Când mi-am dat seama că devin periculoasă pentru mine însămi, am renunţat să mai intru pe site. A fost un chin.

Perioada de pariuri este cel puţin la fel de obsedantă. Am mai dezbătut problema cu câţiva cunoscuţi şi mi-au spus că nu sunt singura, aşa că m-am liniştit. În ce constau pariurile? Pariuri puse cu mine, cu nimeni altcineva, la modul: dacă prind verdele ăsta înseamnă că nu mor de la operaţia de apendicită sau dacă reuşesc să sar băltoaca asta iau 10 la mate. Cât de stupid. Dar eram dependentă. Dacă nu se întâmpla cum îmi propuneam, stăteam cu inima îndoită.

Perioada în care mă simţeam designer de interioare. Şi i-am vopsit lui maică-mea holul în indigo cu argintiu. În dungi. Că aşa îmi plăcea mie. Nu m-am oprit aici şi m-am apucat sa revopsesc mobila şi alţi pereţi de prin casă. Inclusiv uşile. Uşile le-am vopsit cu vinarom amestecat cu vopsea gri lucioasă, o alegere nu tocmai bună. După ce am terminat de redecorat casa, nu ştiam ce să mai fac. Nu era suficient, trebuia să mai fac ceva, orice. Nu mai aveam nimic de vopsit. Am avut o tentativă cu gresia şi faianţa din baie, pe care am vrut să le vopsesc in negru cu alb. Mi-am zis că în mod sigur gresia NU se vopseşte. Aşa că într-un moment de conştientizare perfectă a realităţii am decis să nu modific şi baia.

Perioada în care mă credeam chinez. Şi făceam poze la orice, oriunde, indiferent ce făceam. Conduceam maşina şi aveam aparatul legat de gât. La stop dădeam geamul jos şi făceam poză. Cum spuneam, la orice, oriunde. Îmi pozam degetele, picioarele, ochii. Număram apoi toate dunguliţele care îmi compun amprenta. Sau sclipirea din ochi. Dacă eram la plimbare însoţitorii mei erau nevoiţi să se oprească din metru în metru, ca eu sa pot capta frunza aia care zboară, într-un anume unghi. Făceam 10 poze din care ar fi trebuit să opresc una sau două, dar eu le păstram pe toate pentru că nu mă decideam care este cea perfectă. Am renunţat parţial în momentul în care memoria laptopului meu a cedat.

Mă mulţumesc totuşi că am minunata inspiraţie de a-mi cunoaşte limitele. N-o să cânt niciodată. Ce obsesii mai are lumea în ziua de azi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *