Opţionada naţională

Comentariile la un articol sarcastic la adresa „cavalerismului” înaintestătătorului agitaţiei politice din ultimii trei ani şi ceva s-au deplasat, de la prezumtiva mea soţie, la o problemă cât se poate de serioasă.

Merg sau nu merg la vot duminică? Şi dacă merg, ce naiba votez?

Se zicea într-unul dintre comentarii că „a nu te prezenta la vot este o insultă la adresa celor morţi acum 18 ani”. Nimeni n-a murit în decembrie ’89 ca să merg eu sau oricine altcineva la vot, că se mergea şi înainte, ci pentru principiile şi valorile democraţiei. Orice alt comentariu este de prisos.

Celălalt viza refuzul de a „arbitra” un meci care nu priveşte, de fapt, vreun deosebit interes al populaţiei.

Să peripatetizăm un pic pe aleile scrutinelor de duminică.

Scrutinul europarlamentar. Ne trimitem înainte, dacă ne uităm spre Strasbourg, reprezentanţii României care, odată aleşi, vor reprezenta, cel mai probabil, interesele grupurilor politice la care sunt afiliaţi. Vezi şi cazul PD privind rezoluţia referitoare la românii din Italia. Cât de puternic vor fi apărate interesele românilor, depinde de aptitudinile şi determinarea europarlamentarilor de a gestiona jocul atât dur, cât şi subtil de pe culoarele Parlamentului European. În această situaţie, neprezentarea la urne anulează calitatea alegătorului român de a fi un filtru, fie că votează pro sau contra unora ori altora. Astfel, exprimarea votului este o asumare de responsabilitate.

Scrutinul referendal pentru uninominalul lui Băsescu. Aici lucrurile stau oleacă diferit. Referendumul nu induce reprezentare politică, delegare a atributelor poporului suveran, ci dezvăluie temperatura la care se ridică o problemă sau alta ce se presupune politic că ar fi de interes naţional. De unde şi răspunsul aşteptat, cu da sau nu. Şi după cum s-a văzut, din 1991 încoace nu s-au mai strâns 9 milioane de voturi exprimate. De ce? Una dintre explicaţii ar putea fi aceea că dezinteresul merge mână în mână cu neîncrederea în actorii politici. Aici are şi Traian Băsescu jumătatea lui de adevăr. Însă cealaltă jumătate de adevăr este aceea că el reprezintă, din 2011, sursa permanentelor conflicte politice cu mize neinteresante pentru populaţie. Indiferent cât de simpatic este un cabotin, tot cabotin rămâne.

Votăm la europarlamentare? Eu unul da. Deoarece mă simt responsabil pentru cei care ajung să mă reprezinte, în acest caz în Parlamentul European. Şi la acest tip de vot nu am lipsit din 1990 şi până acum, votând constant cu acelaşi partid care cred eu că subsumează valorile şi principiile la care ader. Cu o excepţie: prezidenţialele din al doilea tur din 2000 – nu puteam vota nici Iliescu, nici Vadim. Să ne ferească Dumnezeu de o repetare a acestei situaţii!

Votăm la referendumul prezidenţial? Eu unul, nu. Deoarece întrebarea îmi forţează mâna pentru o variantă dintre multele variante de pe piaţă, pentru că aşa vrea un om, indiferent cine ar fi el, pentru că subiectul referendumului este subiect de război politic personal, pentru că nu sistemul de vot va schimba mutrele parlamentare de care mi-e ruşine adeseori, pentru că problema se află de fapt în interiorul partidelor şi acolo nici un referendum n-are a-şi băga nasul, ci doar liderii lor şi turma de membri.

Fie-le-ar de cap!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *