Sa nu spui adio

Scriptul ultimilor ani pare o recapitulare romantica. O cutie matasoasa, imbalsamata cu anason. In care am rasuflat cate un ramas bun. Desi, inima nu si-a gasit casa. Un trist adio, scapat ca o floare de gheata vuieste in fiecare minut.

Ecoul auzit de urechile sufletului, vibreaza mai rau decat o sala sparta de aplauze. Dar pamantul se roteste in continuare. Isi desface cozile, aripile, isi plimba ochii in vartejuri. Si creeaza imprejurul cuiva ce nu traieste niciodata pentru a se desparti. Nici de tot ce-i pretios si departe. Nici de tot ce-i efemer si ratacit. Astfel incat nu stim daca globul ne cutreiera adunandu-ne ori daca il ocolim pentru a ne atinge.

Macar o data in viata. Ce rost are sa-ti tii respiratia, cand oricum fericirea nu e parte din aer? Un criminal care bea sampanie fixand o tinta pare un preaviz, in comparatie cu sufleorul actorului din tine. Care crede ca a triumfat asupra unei priviri mahnite, dupa ce sopteste un definitiv salut separator. Care se crede un om de stiinta ce s-a vorbit cu ziua de maine. Sa nu intarzie, sa nu fie de soi rau.

Cand colo, el e globul cainos de rapid, iar noi…Niste licurici sfrijiti suferind pe uscat ca cerul e prea sus pentru aripile noastre pipernicite. Muncitori in sir indian pe calea implinirii, care isi dau duhul stralucirii inainte de a o cunoaste. Iar falsele bube de extaz ne sting lampile, rarind ilegal firele de lumina. Care ne-ar conduce  spre pozna de a incleia jumatati. Pe un drum jigarit, necinstit si caraghios.

Nu infuria cheia in usa pe care nu o inchizi pentru totdeauna. Si nu spune adio, urmarind scapatarea flacarei din lampa. Suntem inabusiti de blestemul cautarilor, de disperarea potrivirilor. Si luptam cu tot darul vietii pentru asta. Prea mult ca un adio sa puna piedica pamantului de sub picioare. Poate prea mult ca licuricii sa se stinga ca varul ars. Potolit de-o apa varsata din greseala.